“Cri-cri-cri, toamna gri, nu credeam c-o sa mai vii”

E oficial de acum, a venit toamna…

Paradoxal, pana la inceputul primaverii,  imi pare ca zilele, in loc sa scada, devin din ce in ce mai lungi. Simt cum trupul mi-e cuprins de o molesala dulce si cum aburii de melancolie imi invaluie usor sufletul.

Saptamana trecuta a plouat mult, dar nu mai e ploaia aceea care-mi incanta simturile in vara si ma facea sa dansez de bucurie, acum e marunta si sacaitoare. De fiecare data cand simt cum toamna isi intra in drepturi, sistemul meu de autoaparare ma indeamna sa trag ceva moale pe mine si sa ma cuibaresc in casa, la caldura.

Intr-una din ultimele zile cu adevarat frumoase am iesit in oras cu Mitu si Izabela. A fost o dupa-amiaza extrem de placuta inceputa intr-o cafenea de  prin zona Timpuri Noi si prelungita in rondul poetilor din Cismigiu.

Cu Iza am avut o surpriza nesperata, este o fata foarte frumoasa si emana o gingasie si o prospetime fascinanta.

Zilele urmatoare le-am petrecut in casa si, aruncandu-mi un ochi pe blogurile prietenilor, am dat de un post scris de Tibi despre “The Boat that Rocked”. Faptul ca regia era semnata Richard Curtis m-a facut sa-mi petrec seara urmatoare vizionand aceasta comedie cu o coloana sonora superba, semnata de cantareti celebri ai anilor ‘60-’70.

Ca sa ma mentin in ton, am continuat cu “The Girl in the Cafe”, film ce contine cate un pic din toate, dragoste, umor, drama, dar care aduce in discutie si probleme al caror continut ar trebui sa se reflecte in constiinta fiecaruia, cum ar fi saracia la nivel mondial.

Duminica, 6 septembrie, s-au implinit patru ani si jumatate de cand eu si iubitul meu am inceput sa punem carmizi la temelia acestui edificiu care se numeste “viata noastra”. A fost o zi simpla si frumoasa, cu frezii albe, lucruri dulci, cu “The Boat that Rocked” savurat impreuna de aceasta data si cu un masaj de rasfat la final, pentru cineva care avusese o saptamana foarte incarcata.

Tot duminica s-au afisat si rezultatele concursului de admitere la Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu” si am avut bucuria de a regasi pe liste si numele micului marmotzel, viitor mare arhitect.

Fac o mica paranteza si ii doresc din suflet ca toate visele sa ii fie cel putin la fel de inalte si sa nu ramana niciunul neindeplinit.

Saptamana asta a fost ceva mai insorita si, imbiata de vreme, am iesit din adapostul meu ca sa-mi achit rata aferenta cardului de credit. Dupa cum mi-e obiceiul, o lasasem pe ultima zi, ba mai mult, pe ultima ora, avand in vedere ca banca se inchide la 17:30.

Bucuroasa ca am ajuns totusi la timp si ca nu m-am pricopsit din nou cu penalizari pentru intarziere, mi-am indesat castile in urechi si am hotarat sa merg pe linia lui 123 pana cand picioarele nu ar mai fi fost de acord cu treaba asta. Dupa, urma sa iau autobuzul.

Plimbarea de-a lungul Dambovitei a fost un vis. Adia un vant placut si intregul peisaj indemna la visare. Fara sa-mi dau seama am ajuns la Izvor si vecinatatea Cismigiului a fost irezistibila. M-am trezit atrasa in parc, din ce in ce mai aproape de lac, pe marginea caruia am poposit ca sa-mi pot continua placuta visare.

Nervi de toamna

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

George Bacovia (1881-1957)

Desenele din copilaria mea

Ma gandeam aseara, inainte sa adorm, la copilaria mea minunata, la desenele animate care se difuzau in vremea aceea si la cat de norocosi am fost noi, copiii de atunci, din acest punct de vedere.

Generatia mea a crescut si unii dintre noi au lasat de-o parte multe din lucrurile care ne incantau si ne fascinau cand eram abia niste pitici sau chiar mai tarziu, cand eram deja la vremea primelor intalniri “romantice”. Pentru ei, in speranta ca vor simti o urma de nostalgie privind in urma, dar mai ales pentru toti care au reusit sa pastreze pe undeva si sufletul copilului care a crescut, am hotarat sa scriu acest post.

Copilaria noastra a fost impartita in doua etape. Inainte si dupa Cartoon Network. As fi nedreapta daca nu i-as acorda Cartoon-ului locul cuvenit. El a fost practic profesorul meu de limba engleza si totodata tovarasul meu de zi cu zi. In clasele mici eram absolut nedeslipita de televizor, singurele pauze fiind cand mergeam la scoala, cand dormeam sau cand castiga tata batalia pentru telecomanda. In rest, toate activitatile mele se desfasurau in fata lui, butonand in cautare de desene.

Dar nu despre era Cartoon Network vreau sa vorbesc, ci despre una mult mai draga mie, si anume cea in care TVR1 si 2 detineau suprematia in domeniul desenelor animate.

Prin iarna m-a apucat un dor teribil de superbele anime-uri difuzate de cele doua posturi si am hotarat sa le revad incetul cu incetul. Am inceput cu Candy-Candy, care a fost seria mea favorita si am continuat, in ordinea preferintelor cu Sandybell. Probabil ca o sa treaca ani pana cand voi reusi sa termin cu toate, dar merita din plin timpul pe care il necesita.

Sandybell este prima serie de care imi aduc aminte. La noi a fost difuzata varianta preluata de la televiziunea franceza sub denumirea “Sandy Jonquille”, titlul original fiind ” Haro! Sandiberu”. Nu pot sa spun ce bucurie a fost pe mine cand mi-a facut rost Tibi de episoadele subtitrate in romana. Nu de alta, dar la franceza scartai rau de tot.

Trebuie sa recunosc ca pana am revazut cele 47 de episoade, nu-mi aminteam decat ca este vorba despre o micuta ziarista care se afla in cautarea adevaratei identitati. Cu siguranta cei un picut  mai “batrani” decat mine isi amintesc de catelul Tambour (sau Oliver, depinde de versiune), de Mark, baiatul de care este indragostita Sandy, si de masinuta cu care aceasta calatoreste in cautare de noi reportaje.

A urmat Candy…

Pentru aceste desene nu o sa am niciodata cuvinte suficiente care sa exprime tot ce am in suflet. Mi-au fost dragi de prima data cand le-am vazut, dar dupa atatia ani, emotia a fost si mai mare. Am gasit in ele o adevarata lectie de viata, cu tot ce are aceasta bun si frumos, dar si cu partile ei triste sau chiar dure. Cu siguranta sunt adresate si adultilor, nu numai copiilor, pentru ca in spatele fiecarui episod stau invataturi superbe despre iubire si sacrificiu.

Prietenia dintre Annie si Candy, moartea lui Anthony si mai tarziu a lui Stear, despartirea de Terry, sunt doar cateva din momentele care fac din aceasta serie una de neuitat.

Sa nu il uitam nici pe bursucul Clean, care o insoteste pe Candy in cea mai mare parte a aventurilor sau pe Millena, Saint-Bernard-ul credincios pe care il adopta cu atata drag copiii de la orfelinatul Pony.

Eu am revazut-o in versiunea televiziunii spaniole, dar initial ea ne-a fost oferita dublata direct din japoneza, asa ca am avut parte de genericul original

In vreme ce serialele de animatie de mai sus se difuzau pe TVR1, de luni pana vineri, de la ora 19:30, Lidia si floarea cu sapte culori era desenul de weekend de pe TVR2. La fel ca si in cazul seriei Sandybell, am avut parte parte de Lidia in varianta preluata de la televiziunea franceza, denumirea originala fiind “Hana no Ko Lunlun”.

Fiecare episod contine o morala, iar finalul seamana mult cu cel al romanului lui Coelho – “Alchimistul”. Dupa ce cutreiera lumea in cautarea florii cu sapte culori, Lidia o gaseste acasa, in gradina bunicilor.

Nu pot sa trec mai departe fara sa-i mentionez pe prietenii Lidiei, Cathy – pisicuta cea isteata si Cador – catelusul sfatos. Nici inamicii Lidiei, bursucul Boris si malefica Sabrina nu sunt de trecut cu vederea.

Tot printre primele desene animate care au aparut dupa revolutie se afla si Testoasele Ninja.

Nu cred ca este cineva care sa nu-si aduca aminte de Michelangelo, Leonardo, Donatello si Raphael si nu, nu ma refer aici la cei patru pictori celebrii, ci la testoasele din canalele Manhattan-ului pe care le-am iubit cu totii.

Cred ca la desenele astea am auzit pentru prima data de pizza si o tot bateam pe mama la cap ca vreau si eu sa incerc . Tot ce pot sa zic e ca acum inteleg perfect de ce se innebuneau atat “baietii” dupa ea.

Televiziunea franceza ne-a oferit mai spre sfarsitul anilor ‘90 superbele aventuri din Cartea Junglei.

Imi aduc aminte si acum cat am suferit intr-o seara cand mama m-a pedepsit pentru ca nu vroiam sa ma apuc de lectii si mi-a interzis sa ma uit la Mowgli. Ba mai rau, s-a inchis in sufragerie si s-a uitat singura in timp ce eu tot ciuleam urechile si plangeam deasupra caietului de matematica.

Toata lumea stie deja povestea, asa ca nu o sa mai aduag nimic, in afara faptului ca japonezii s-au intrecut pe ei insisi cand au creat  “Jungle Book: Shounen Mowgli” (Janguru Bukku Shonen Mowgli).

Va las sa va bucurati de genericul in franceza, asa cum il stiam noi…

Acum vreo doua saptamani m-am apucat sa citesc “Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, carte pe care mi-a imprumutat-o Madi la inceputul verii si pe imi doream sa o citesc de pe vremea cand se difuzau la noi desenele cu  “Nils Holgersson si gastele salbatice”.

Am avut si eu cartea in casa, cam pe undeva prin perioada aceea, dar mama, suflet milos, s-a hotarat sa o faca cadou unui var de-al meu, care cu siguranta nu a citit-o niciodata. Cate plansete si proteste s-au nascut din acea initiativa…dar mai bine nu mai spun nimic pentru ca o sa credeti pana la urma ca am ramas cu prea multe traume nerezolvate din copilarie

Nu pot sa descriu cu cata bucurie retraiesc acum aventurile lui Nils alaturi de gascanul Martin, Dunnfin -  “sotia” lui (sau Pufulet, cum o stiam noi),  Akka – conducatoarea stolului de gaste salbatice si toti ceilalti prieteni. Mi-am dorit tare mult sa mai urmaresc o data si seria anime, dar pana acum nu am gasit-o decat in germana, deci astept sugestii…

Au trecut multi ani de atunci, dar inca mai am vii in minte desnele cu Tao Tao, ursuletul panda care asculta povestile mamicii lui impreuna cu toti prietenii din padure.

La ora la care se difuzau nu mai ramanea picior de copil in spatele blocului…

Mai tineti minte indemnul “The power is yours”?

Inainte sa vedem desenele  in original  pe Cartoon Network, am facut cunostinta cu Captain Planet si ai lui “Planeteers” pe TVR1. Odata cu seria aceasta am constientizat si eu pentru prima data ca exista multe amenintari pentru frumoasa noastra planeta si ca maine lucrurile ar putea arata cu totul altfel.

Cand Gaia, spiritul Pamantului, simte ca amenintarea devine prea puternica, inzestreaza cinci tineri deosebiti cu cate un inel cu puteri speciale. Astfel Kwame, din Africa, stapaneste puterea pamantului, Wheeler, americanul din Brooklyn – focul, rusoaica Linka – vantul, Gi, asiatica – apa (Gi era preferata mea) si Ma-ti, indianul sud-american are ca element inima. Prin combinarea acestor elemente ia nastere cel mai simpatic si mai uman super-erou, din punctul meu de vedere, Captain Planet.

In lupta lor neobosita impotriva poluarii au de infruntat adversari ca Verminous, Skumm, Duke Nukem si Looten Plunder, al caror produs, Captain Pollution ii da mari batai de cap super-eroului nostru.

“We’re the planeteers, you can be one too/cause saving our planet is the thing to do/looting and polluting is not the way/hear what Captain Plante has to say./THE POWER IS YOURS! Aceste cuvinte ar trebui sa insemne mai mult pentru fiecare dintre noi…

De Zorro a auzit toata lumea, dar cati au vazut si anime-ul? Minunatele desene cu Don Diego de la Vega, Bernardo (Micul Zorro) si incantatoarea Lolita.

Vorbind despre Zorro mi s-a facut un dor de filmul  “The Mask of Zorro” cu Antonio Banderas si Catherine Zeta-Jones…de abia astept sa-l revad.

Pe micii strumfi ii vedem si acum peste tot. Prima mea jucarie de la  Happy Meal a fost un strumf pe schiuri si cred ca nu este copil sau adult care sa nu-i  recunoasca  pe piticii albastrii.

In baia bunicilor lipisem cu matusa-mea o multime de abtibilduri cu micutele personaje. Si acum, cand trec pe acolo, imi amintesc cu drag de tata strumf, de strumfita, de strumful cu ochelari, de strumful bebelus, dar si de Gargamel, vrajitorul cel rau si de pisicuta lui Azrael.

Desenele cu Strumfii au mai multe sezoane, vreo 9 daca nu ma insel, dar pe TVR nu au fost date decat o parte, preluate de la televiziunea franceza (ca de altfel majoritatea desenelor din acea perioada). In schimb, pe Cartoon Network, au fost difuzate si ras-difuzate toate episoadele, spre fericirea mea si a altor multi copii.

M-am chinuit mult pana am gasit seria aceasta, nu de alta, dar nu-mi aduceam aminte cum se numeste exact.

“Arrow Emblem Hawk of the Grand Prix” sau pe scurt Grand Prix a fost pentru mine, mare amatoare de Formula 1, una din seriile preferate. Tin minte si acum ca  urmaream episoadele cu sufletul la gura si dadeam si eu ture prin sufragerie cu o masinuta teleghidata.

Masinuta are si ea o intreaga poveste. Ai mei o luasera cadou pentru varul meu, dar eu, innebunita dupa curse in perioada aia, mi-am dorit-o de cum am pus ochii pe ea. Bietii mei parinti nu au avut alta alternativa decat sa cumpere alta, pentru ca de, nu te pui cu nebuna.

Nu stiu cati dintre voi ati urmarit povestea lui Takaya Todoroki, dar cei care stiu despre ce vorbesc, isi amintesc cu siguranta episodul in care acesta este pe punctul de a-si pierde viata intr-un accident. In noaptea aceea aproape ca nu am reusit sa dorm gandindu-ma daca o sa scape sau nu cu bine si daca o sa mai poata concura vreodata.

De fiecare data cand am vazut “Days of Thunder”, filmul cu Tom Cruise si Nicole Kidman, gandul mi-a zburat la aceste desene din copilaria mea.

Cautand informatii despre “Vrajitorul din Oz” am dat de “Piratii de apa neagra” , serie despre care uitasem cu desavarsire.

Intr-adevar a fost difuzata si la noi cam prin ‘97 si il avea ca personaj principal pe printul Ren, care trebuie sa impiedice apa neagra sa cuprinda planeta Mer. Pentru a realiza asta, Ren  trebuie sa porneasca in cautarea celor treisprezece  comori care au puterea de a opri raul.

In noaptea asta am terminat de urmarit Lady Georgie, primul anime care a ajuns sa rivalizeze in inima mea cu Candy. Sincer, nu credeam ca acest lucru mai este posibil.

Acum vreo 2 luni, pe cand “sapam” dupa informatii despre cele mai indragite serii de animatie, am gasit un forum pe tema asta. Printre altele,  povestea o tipa despre un anime la care se uita cu mult drag impreuna cu sotul si de atunci mi-am propus sa il caut si eu. Odata gasit, timp de o saptamana am fost de neclintit din fata calculatorului.

Povestea aventurilor lui  Abel, Arthur si Georgie, cei trei frati care traiesc fericiti in preeria australiana alaturi de prieteni ca Loop sau Junior si frumoasa dragoste care exista intre ei, te lipeste pur si simplu cu nasul de monitor.

De-a lungul celor 45 de episoade (pentru mine nici 1000 nu ar fi fost de ajuns), o vedem pe Georgie crescand si transformandu-se intr-o tanara minunata la a carei dragoste ravnesc atat Arthur si Abel, cat si Lowell, toti trei incercand sa o ajute sa isi descopere trecutul. Interesant este ca pana in ultimul minut al ultimului episod, este imposibil sa iti dai seama alaturi de cine va ramane Georgie.

Imi pare rau ca acest shojo nu a fost difuzat si in copilaria mea pt ca este superb, eu l-am gasit in italiana si poate si din cauza limbii am ramas fascinata de el. In speranta ca v-am starnit macar un pic curiozitatea, va las cu genericul

Imi cer scuze ca nu pot sa termin acest post astazi, dar voi continua pe parcursul zilelor viitoare…

“De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara. ” – Antoine de Saint-Exupery (1900-1944)

Momente

Lenea din ultimele zile m-a facut sa tot aman acest post, asa ca s-au adunat destul de multe lucruri despre care vreau sa vorbesc.

Miercuri dimineata, in timp ce stateam tolanita cu mama in pat la un episod din “Incantesimo” si savuram o portie de salata de vinete, surpriza, primesc un apel pe mobil de la bunica-mea. Ma agit toata, transpir, mi se nasc in cap tot felul de scenarii posibile si ma hotarasc sa o sun inapoi. Slava Domnului, nu avea nevoie decat de o cerere pentru APA-NOVA. Cu toate astea, amarata de cerere mi-a mancat o jumatate de zi.

M-am dus cu ea pana la sediul APA-NOVA, exact vis-s-vis de fostul meu birou si drumul de la Ateneu pana acolo mi-a provocat un fel de nostalgie. Mi-am amintit momente cand il parcurgeam in fuga venind de la facultate sau cand treceam pe acolo de abia tarandu-mi picioarele pe canicula, intorcandu-ma de  la administratiile financiare care-mi mancau zilele sau de la intalniri cu diferiti clienti.

Cu toate astea, mi-e dor de vremea cand avem o activitate care ma mobiliza si ma facea sa ma simt matura si responsabila. Desi imi tot strig eu in dreapta si in stanga dorinta de libertate deplina, recunosc, parca totusi mi-ar placea sa fiu o rotita dintr-un angrenaj care se misca, sa nu simt ca din acest punct de vedere viata mea sta pe loc.

Revenind la ce povesteam, am dat gres cu cererea si am mai avut si proasta inspiratie de a ma intoarce acasa pe canicula cu 178-ul la o ora de varf. Pe scurt am ajuns franta si cu o durere de cap insuportabila.

Nu stiu cum reuseste, dar bunica-mea la cei 85 de ani ai ei este de o tenacitate uimitoare. S-a dus ea frumusel a doua zi, i-a boscorodit pe saracii angajati de le-au mers fulgii si a rezolvat toata problema in care eu cu pretentiile mele de diplomatie esuasem lamentabil ca un casalot aruncat de valuri pe o plaja pustie.

Cu toata durerea de cap imi doream enorm de mult sa ajung la parintele Gigi la acatist, sa mai petrec cateva ore cu dragostea mea. De cand m-am obisnuit sa merg miercurea sau vinerea pe acolo am prins gustul pentru o tenta hippie in vestimentaie, cu fuste lungi si largi, geanta din material textil, asortata cu o esarfa innodata si sandale fara toc. Nu de alta, dar e al naibii de greu sa tot stai sa te epilezi mereu si cum pentru mine fusta in biserica este un must, alternativa asta m-a cucerit din toate punctele de vedere.

La acatist nu a fost niciunul din preotii bisericii, ci un parinte tanar, un pic habotnic, dar care pare totusi foarte de treaba. Felul lui de a fi este o raritate pentru preotii de mir din zilele noastre. Coincidenta, pe preoteasa lui o cheama Raluca-Ileana, o combinatie de o frumusete ce imi da oarece idei pentru viitor.

Am incheiat ziua cu o plimbare in Tineretului asa cum facem de fiecare data cand iesim de la biserica. Am avut ocazia pentru a nu stiu cata oara sa simt cat de usor si de liber te simti dupa ce iti descarci tot sufletul in fata persoanei iubite. Oricat de grea este o spovedanie completa si oricat de grele par consecintele la inceput, acolo unde exista iubire, sinceritatea este singura cale posibila pentru a continua un drum in doi.

Partea asta nu are nicio legatura cu postul, dar facand o pauza din scris, ma uitam acum pe blogul Laviniei si imi aduceam aminte ca am avut noi o discutie la Muzeul Satului despre ploaia florilor de cires si despre o secventa din “Memoirs of a Geisha”, pe cand vizitam expozitia “Descoperind ASEAN ( Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est) prin ţesături şi artizanat”. Am reusit sa fac o captura din film ca sa ilustrez acest concept care este de o frumusete dumnezeiasca.

Joi a fost ziua bunicutei dulci. Mi-am petrecut toata dimineata incercand sa ma transform intr-o papusa de portelan cu parul buclat si unghiutele frumos pictate in rosu. M-am gandit cu iubitul meu sa nu ne abatem nici anul acesta de la traditie si i-am imbogatit colectia de ghivece cu inca unul, de data aceasta ne-am oprit la crizanteme rosii.

Atmosfera a fost calda si intima si cu toate protestele mele, recunosc ca mi-s tare dragi mesele la care se reuneste toata lumea. Cu fiecare ocazie simt ca fac parte tot mai mult din familie. Pentru prima data am auzit de la viitorul meu cumnat ceva care a semanat a compliment. Mi-a spus ca m-am implinit la fata si arat mai bine asa.Se pare ca relatia noastra a intrat in sfarsit pe drumul cel bun.

Dupa-masa am condus-o pe bunicuta simpatica acasa si ne-am continuat plimbarea prin Tineretului pentru ca era deja prea tarziu sa mai ajungem in alt parc.

Mi-am revazut o colega de liceu si facand o comparatie intre pofta noastra de viata si obosela care se citea pe fata ei, m-am simtit din nou descurajata in initiativa mea de a-mi cauta un serviciu. Am colindat un pic si ne-am tolanit pana la urma pe o banca unde, stand asa, strans imbratisati, ne-am tot facut planuri de viitor.

Pentru vineri in programul de seara era trecuta intalnirea de un an cu fostii colegi de grupa. Vorba vine fostii, pentru ca o jumatate din ei imi sunt inca colegi si culmea, din cei care au venit pana la urma, doar Lavinia, cea care a organizat totul, nu mai este impreuna cu noi si la master.

Nu prea aveam eu cine stie ce chef sa ma duc, in primul rand pentru ca in timpul facultatii nu am avut o relatie prea apropiata cu colegii ( si sa fim sinceri , toate relatiile in grupa au fost bazate in general pe interes) si nici acum nu am, ca proba, la seminarii merg cu grupa Madalinei, iar in al doilea rand pentru ca sunt singura care inca nu lucreaza, fapt ce imi creaza deja mici complexe.

Ma gandisem, ca sa fac lucrurile mai placute, sa le sun si pe prietenele mele din timpul facultatii, Nico si Vio, ca sa reunim mica noastra gasca.

Daca Nico s-a aratat inca de la inceput incantata, Vio, care e o fire mai dificila, a replicat, cum de altfel ma si asteptam, ca nici macar nu stie cum le cheama pe toate fetele din grupa.

Pana la urma ramasese sa ne intalnim noi trei mai devreme sa bem ceva si sa ajungem cu povestile la zi, insa, cu cateva ore inainte sa ne vedem, ma sunat Vio sa imi zica ca s-a razgandit si ca vine impreuna cu Cristi direct la restaurant.

Reuniunea in sine nu a fost deosebita. Am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme sa o astept pe Nico la metrou, ca sa avem ocazia sa mai palavragim in drum spre “La Mama”. Cei mai multi au intarziat sau mai rau, nu au mai venit deloc, unele pretexte gasite fiind chiar de tot rasul. Violeta nu a aparut pana la urma, nu a sunat si nici nu a mai raspuns la telefon, tipic pentru ea dealtfel.

Pe parcursul serii s-au restabilit vechile bisericute, s-a vorbit mai mult despre care pe unde mai lucreaza si cat de bine se simte si s-a fumat in exces. Preturile  au fost piperate, dupa cum era si normal pentru un restaurant de fite din centrul Bucurestiului, dar macar mancarea a fost gustoasa. La plecare a fost mai placut, pentru ca am mers cu Mihai si cu Daniela, doi colegi care imi sunt simpatici. Am glumit un pic si ne-am mai destins.

De abia astept sa ma vad cu Nico in una din zilele astea, pentru ca in ultimul timp nu am petrecut decat foarte rar timpul impreuna si mi-e tare dor de ea. Era atat de dragalsa vineri, in rochita ei portocalie, frumos asortata…

Sambata dimineata m-am uita la “Once”, film pe care il recomanda Tibi cu caldura la el pe blog. Un musical cu actiunea in zilele noastre si cu o coloana sonora foarte, foarte  buna, pe care de altfel mi-am incarcat-o si eu pe MP3 ca sa imi fac drumurile in oras mai placute. Finalul a fost unul neasteptat, ceea ce pentru mine reprezinta o incununare a oricarui film bun.

Dupa-amiaza m-a sunat Madi si am stabilit impreuna sa ne vedem in Parcul Moghioros, care este de multi ani locul nostru obisnuit de plimbare. Acolo se desfasoara in prezent festivalul “Aqua film, muzică şi teatru”organizat de Centrul Cultural European al sectorului 6.

Ne-am intalnit pe seara, Mada, proaspat intoarsa de la mare, era frumos bronzata si arata superb. Am primit de la ea cadoul la care visam de mult. Un ceas de mana colorat si cu o forma jucausa, numai bun pentru tinutele mele rebele. Impreuna cu el a venit si o broscuta testoasa foarte dragalasa pe care am agatat-o imediat de gentuta ca sa o am mereu cu mine.

Am hoinarit un pic prin parc pana ne-am adus la zi cu toate intamplarile, comentand totul in stilul nostru caracteristic, dupa care, inarmate cu cate o punga de floricele (Madi – sarate si eu – caramelizate, ca de obicei ), ne-am apropiat de scena unde se desfasurau cativa studenti la UNATC. Dupa cateva joculete actoricesti cat de cat reusite, a inceput piesa propriu-zisa, pe care insa noi nu am avut rabdare sa o urmarim pana la final, pentru ca dorul de plimbare si de glumite era prea mare.

Am inconjurat lacul si am vazut ecranul pe care la ora 21 urma sa fie proiectat filmul si pe mal randurile de scaune care, desi era inca devreme, incepusera sa fie ocupate de cinefili nerabdatori. Ne-am cautat si noi un loc cu o ora mai devreme pentru ca altfel ramanea sa vedem filmul din picioare si am mai stat putin de vorba. Pe fundal ne acompania muzica lui Michael Jackson, deoarece pe 28 august starul ar fi implinit 51 de ani. Dumnezeu sa-l odihneasca!

La 21 fix a inceput comedia “Yes men” si amandoua ne gandeam ce bine era daca ne trecea prin cap  sa inchiriem o hidrobicicleta ca sa fim mai aproape (calculatorul asta datator de miopie…), nu de alta, dar ne ieseau ochii din cap mai ceva ca la broscute. La scurt timp au venit Larisa si Mihai, noul ei prieten sa ne salute si ne-am intins un pic la vorba, spre exasperarea spectatorilor din vecinatate. Dupa ce au plecat ei, nu am mai stat nici noi foarte mult pentru ca deja se facuse tarziu, cu toate ca ne parea rau sa nu stim cum se termina.

In drum spre iesirea din parc am fost fluierate admirativ de pe-o banca, semn ca meritam ceva atentie si ca specimene de abia coborate din copac (sper sa nu se simta jignite bietele maimute) se intalnesc la tot pasul. Cativa metri mai incolo am asistat la o scena de-a dreptul haioasa. Un el si o ea, trecuti bine de 40 de ani si aratand in ultimul hal se certau pentru ca el vroia sa vina sa-i cunoasca sotul si amantii, iar ea, o tipa bine legata, il ameninta de frica unui eventual scandal.

Ajunsa acasa, am descarcat filmul si am tras de mine ca sa il pot vedea pana la final. Ce pot sa spun… este o comedie pe acelasi tipar ca toate celelalte cu Jim Carrey, destul de placuta pentru o dupa-amiaza petrecuta in casa sau ceva in genul asta.

Duminica, parintii iubitului meu s-au hotarat sa mearga la pescuit si ne-au invitat sa ne reunim cu ei la pranz pentru un gratar. Ca sa putem pleca imediat dupa slujba, m-am trezit un pic mai devreme decat in mod obisnuit si in loc sa ma indrept catre capela mea, am mers la parintele Gigi la biserica.

Dupa cum ma asteptam deja, nu m-am simtit nici pe jumatate la fel de bine cum ma simt la mine, atmosfera fiind cu totul diferita. Noroc cu Mitu care s-a intors din vacanta si cu Pompiliu, care dupa Liturghie m-au facut sa zambesc un pic, morocanoasa de mine…

De la biserica am trecut pe acasa sa ne schimbam si aici… am preluat initiatva. A trecut atat de mult timp de cand nu am mai facut dragoste, adica dragoste cu adevarat, din suflet, cu dorinta fizica, dar si sufleteasca de a fi impreuna, de a ne simti unul pe celalalt. A fost minunat, nu pentru ca a fost diferit fata de toate celelalte dati, ci tocmai pentru ca a fost exact la fel cum era inainte. Am trait aceeasi caldura si aceeasi bucurie.

Pe balta a fost cald. Mult praf pe drum si prea putin peste, slava Domnului! Am facut mult asteptastul gratar, insa dupa cum se stie, cu micii nu ma prea omor, iar despre friptura de porc mai bine nici nu mai vorbim. Important este ca am fost cu impreuna cu totii si ca ne-am simtit bine. Iubitul meu a avut o undita noua pe care a inaugurat-o cu ocazia asta. Captura totala: 4 pesti mici, foarte mici (din care unul returnat mamicii lui) si o cutie de bere. Bravo iubitul meu, sunt mandra!

Cum din cauza caldurii am ajuns acasa destul de devreme, ne-am hotarat sa iesim in parc cu bicicleta si rolele. Dar inca de la inceput ne-au mers toate de-a-ndoaselea. Cand am coborat in subsol am gasit o roata de la bicicleta dezumflata si am incercat sa o umflam, mai intai singuri, dupa aceea la OMV. Cand am rezolvat cu roata am luat-o per pedes spre parc, insa cum el era pe bici si eu pe jos, inaintam destul de incet, asa ca ne-am hotarat sa ma urc intr-un 381 si sa ne intalnim acolo.

Zis si facut, alerg eu ca la maraton dupa autobuz (noroc ca eram in forma) si iubitul meu imi striga din usa sa cobor peste doua statii. Dupa statiile cu pricina ma dau frumusel jos, cumpar o apa si astept cumintica… si astept… si astept. Cum in continuare nu se zarea nimic, imi fac curaj, traversez si o iau usurel inapoi, dar ma tot gandeam ca nu e bine ce fac, ca punctul de intalnire era statia de autobuz.

Am uitat sa precizez pana la momentul asta ca telefonul meu zacea uitat pe canapeaua daciutei.

Dupa inca o repriza de asteptat in statie, mi-am facut curaj si am pornit vitejeste pe Vacaresti in sus. Nu am zarit nici urma de bicicleta sau de ghiozdan rosu si deja intrasem in panica, ma gandeam la tot ce poate fi mai rau.

Am luat autobuzul inapoi, mi-am calcat pe orgoliu si l-am intrebat pe tipul de la buticul din statie daca nu a observat un tip asteptand pe cineva, riscand astfel sa trec drept o tipa jalnica care si-a luat teapa pentru a nu stiu cata oara.

Raspunsul a fost bineinteles negativ si pentru ca epuizasem deja toate ideile care imi trecusera prin cap, am intrat in parc si m-am indreptat spre locul unde ne plimbam de regula. Cand ajung la urmatoarea intrare in parc, ce imi vad ochii… iubitul meu, tot pleostit isi tara dupa el bicicleta.

Normal, el nu o luase pe linia masinii, ci o taiase direct prin parc si numarase prost statiile. Dupa ce intrase si el in panica si ma cautase peste tot, colac peste pupaza a facut pana. Arata adorabil, asa ud pe spate si tragand nervos din tigara incat tot ce am putut  sa fac a fost sa il starng in brate.

Nu ne-am mai plimbat cum planuiseram, dar am avut o seara superba. Am papat twix, am baut ciocolata si cappuccino si ne-am simtit grozav impreuna. Ba spre sfarsit eu am jucat chiar si sotron, dupa care am ascultat impreuna muzica pe bancuta.

Astazi a fost groaznic. Ma confrunt cu problema pe care o urasc toate femeile de pe planeta si m-am chinuit toata ziua in niste dureri groaznice. Pe seara, tocmai ma pregateam cu mama sa facem o pizza, cand a sunat dragostea mea sa imi spuna ca trece sa-mi lase telefonul. A fost cea mai frumoasa surpriza, in bratele lui dragi am uitat cu totul de durere si de tot restul lumii.

Acum cateva minute am terminat de vazut “Bridget Jones’s Diary” si am ramas cu o senzatie de caldura in tot corpul. Nu am ce sa spun mai mult despre filmul asta pentru ca deja toata lumea il cunoaste.

La finalul unui post atat de lung as vrea sa va fac cunostinta cu unul din cei mai buni si mai frumosi prieteni ai mei…

“Shikishima no/ Yamato-gokoro wo/ Hito-towaba,/ Asahi ni niou/ Yamazakura bana” (Daca cineva te intreaba ce e in inima unui adevarat japonez, ar trebui sa-i arati florile de cires stralucind in soare) – Norinaga Motoori (1730-1801)

Din seria “Nu as fi crezut ca pot…”

Iata ca uneori imposibilul devine posibil. Va vine sau nu sa credeti, astazi am mers pe bicicleta!

A devenit deja traditie ca o data pe saptamana sa mergem in Parcul Copilului (pentru veteranii locului – Vacaresti) singurei sau cu prietenii pentru o plimbare cu rolele, respectiv cu bicicleta. Astazi insa, aproape ca am inversat rolurile.

Iubitul meu a adus in sfarsit cu el cheile si mi-a coborat saua de la bicicleta ca sa pot si eu experimenta in largul meu, nestresata de faptul ca abia imi ajung picioarele la pedale, solul fiind in afara de orice discutie. Si uite asa m-am cocotat pe monstrul cu doua roti, absolut convinsa de inutilitatea incercarii. Nu de alta, dar era deja a foarte multa din acesti 23 de ani pe care ii am la activ.

La inceput a fost exact ca si cum ai pune o papusa de carpa si i-ai lega mainile de ghidon. Se plimba bicicleta sub mine in toate directile, de ai fi zis ca a prins viata si face pe nebuna.

Dupa  ne-am consumat amandoi toata energia zbierand si injurand ca la balamuc, i-a venit lui ideea minunata de a sta in fata mea pentru a-mi tine ghidonul drept, dupa care mi-a dat brusc drumul… si surpriza, am inconjurat singura foisorul din mijlocul parcului.

Tocmai cand ma simteam si eu mai bine, la inceput de cariera de ciclist performer, se trezeste taticul unei pustoaice de vreo 5 ani care dadea ture in sens invers cu mine, sa ma atentioineze ca nu care cumva sa intru in aia mica. Vesela si pusa pe glume i-am raspuns ca promit sa nu provoc niciun accident, la care vine instantaneu raspunsul, pe un ton extrem de acru,  “La halul in care mergi nu prea ai ce sa promiti…”

Din nefericire pentru mine, singurul lucru peste care nu reusesc sa trec cu bine este umilinta in public. Imediat am simtit cum ma inrosesc la fata si cum lacrimile incep sa isi croiasca drum pe obraji. Am fugit ca un copil mic care se duce sa parasca tatalui ca un tovars de joaca l-a imbrancit.

Dragostea mea scumpa, vazandu-ma asa cu aripile retezate in zbor, si-a varsat toti nervii acumulati pe parcursul instruirii mele practice asupra individului si l-a facut sa se retraga grabit cu coada intre picioare.

Cand mi-au amortit bine si mainile si fundul am propus sa fac si eu pe profesorul, dar se vede treaba ca iubitul meu nu este inca pregatit pentru marea confruntare cu rolele, asa ca a trecut fiecare fericit in stapanirea obiectului cu roti pe care il stapaneste mai bine.

Dupa multe ture si mult haz, cand tocmai iesisem in decor dupa o tentativa nereusita de intoarcere, vad  langa banca noastra trei biciclete in loc de una. Profitand de racoarea serii ni se alaturasera Carmen si Gabi, asa ca distractia a atins cote maxime.

Mai intai m-a luat Gabi dupa el ca sa invat sa intorc, insa a uitat complet de incompetenta mea in ceea ce priveste franarea si s-a trezit putin inghiontit. A urmat o serie de incercari pe cont propriu care, dupa aterizari succesive in palme, a dat in sfarsit roade. Oricum am hotarat ca nu mai merge asa, o pereche de manusi intra obligatoriu pe lista de achizitii viitoare.

Nu se putea sa scap ocazia de a arata tuturor marea mea reusita din seara asta, dar dupa prima tura pe care am facut-o cu Gabi, oboseala datorata lipsei de experienta s-a facut simtita si pe cand incercam sa mai fac un rond si cu iubitul meu, am franat cu piciorul direct in noroiul proaspat de pe marginea aleii, facandu-mi pantoful si implicit pedala de comanda. M-am lasat spalata pe picioare ca bebeii si am renuntat la acrobatii pana la urmatoarea iesire.

In ciuda faptului ca am ajuns acasa aratand ca scoasa din cocina de porci si cu o durere de fund ca dupa o cazatura din pod, pot sa spun cu mana pe inima ca a fost o seara grozava si de abia astept sa le traiesc pe toate cele care vor urma…

P.S. : Ieri am vazut “Atonement” si il recomand din toata inima. Nu doar pentru ca sunt eu o mare fana a filmelor care prezinta scene din cel de-al doilea razboi mondial, dar fiecare scena este superb realizata si povestea merita cu adevarat.

“Pentru a exista un copac inflorit, trebuie mai intai sa existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie inainte de toate sa fie un om.” – Antoine de Saint-Exupery (1900-1944)

Caleidoscop

Ieri – inca o zi perfecta…

Aproape dintotdeauna mi-a fost greu sa ma trezesc devreme si cu toate ca diminetile de duminica petrecute la biserica au devenit deja parte din viata mea, reflexul de a ma cuibari la loc sub patura este inca acolo la locul lui. Noroc ca sunt un rac incapatanat care atunci cand isi impune ceva reuseste negresit, nu de alta, dar altfel pierderea ar fi enorma.

Despre capela Sfanta Ecaterina si despre parintele Stefan a scris si Tibi si cu siguranta eu nu am sa pot face o descriere mai buna decat a lui. Simt insa nevoia sa imi exprim cumva recunostinta fata de locul care mi-a umplut sufletul de atatea ori cu cele mai frumoase si mai calde simtaminte.

Acum aproape patru ani, am auzit-o pe bunica povestind ca a inceput sa mearga la o capela  aflata in incinta leaganului de copii “Sfanta Ecaterina” si mi-au atras atentia cuvintele cu care descria slujbele de acolo si pe parinte, cat si faptul ca parasise Manastirea Casin in favoarea acestei micute capele. Eram destul de curioasa cand am intrat prima data, insa nu ma asteptam sa se produca in mine o transformare atat de puternica.

Eu, care avusesem o perioada in care mergeam nelipsit la slujbe si eram intr-o comuniune stransa cu Dumnezeu prin biserica, ma indepartasem deja de ceva timp si mai pastram legatura doar prin intermediul iubitului meu pe care il insoteam mai mult ca sa ii fiu alaturi decat din convingere. Atmosfera pe care am intalnit-o in acest mic lacas sfant a nascut in mine o dorinta enorma de a face parte din comunitatea aceea, in mijlocul careia se simtea atata caldura.

Felul in care tine parintele slujbele, cu atata daruire si atata sinceritate a facut capela sa devina neincapatoare pentru toti cei care au simtit ca si mine nevoia de a se reculege aici. Am avut ocazia sa o vad inflorind si transformandu-se dintr-un fost depozit in ceea ce este astazi, o mica bijuterie, atat la propriu cat si la figurat. Aici este locul in care il simt pe Dumnezeu mai aproape ca oriunde.

Duminica aceasta, chiar daca parintele Stefan a fost plecat in concediu, am iesit de la Sfanta Liturghie cu inima la fel de sus ca in toate celelalte petrecute in casa Domnului. Pentru seara aveam planificata mult asteptata si de atatea ori amanata intalnire in patru cu Tibi si Lavi, insa noi doi urma sa ne vedem mai devreme.

Asa cum se intampla de fiecare data cand ma hotarasc sa imi schitez o umbra de machiaj cu indemanarea-mi binecunoscuta, am intarziat cateva minute. Norocul meu, exact cand urcam treptele metroului de la Tineretului din MP3-ul a inceput sa-mi rasune  “When i need you” in versiunea de care suntem indragostiti si eu si iubitul meu (Andrea Bocelli), asa ca odata ajunsa sus i-am strecurat o casca in ureche si ne-am lasat prinsi intr-o sarutare lunga cat tot restul melodiei… Si uite asa a inceput seara perfecta.

Tot glumind si bucurandu-ne unul de altul am traversat parcul si ne-am apropiat de biserica parintelui Gigi, unde ne-am oprit pret de o cununie de argint. Spre deliciul baietilor, langa mine s-a asezat un pusti de vreo 3 ani cu o punga enorma de chipsuri in mana si tot rontaia acolo de zor, normal ca am rabdat si eu cu stoicism cat am putut, dar pana la urma n-am mai indurat si dezertand am plecat spre magazinul din fata bisericii sa ma aprovizionez si eu cu o punga de minuni cancerigene.

Dupa cununie am plecat in pas voios spre Oraselul Copiilor unde trebuia sa ne vedem cu copiii. Am asteptat noi cateva minute bune, timp in care am admirat noua moda de cartier ca la o defilare in toata regula si cand nerabdarea a biruit am sunat sa vedem ce se intampla. Evident, ca sa nu deranjeze slujba, Tibi sunase pe telefonul meu si trimisese si mesaj, dar eu cuminte il aveam in continuare pe silent, asa ca ei ne asteptau de vreo juma’ de ora in parculet.

Intr-un final ne-am reunit. Am facut cu totii haz de broscuta oribila pe care i-am adus-o lui Tiberiu de la mare, ne-am prapadit de ras in timp ce Lavi ne insira, oripilata de tigania din parc, cum ar rade ea toate dughenele si am pornit-o in pas voios spre toneta de fitzosele (denumite mai plastic de Tibi pizdosele) ca sa imi cresc eu putin glicemia.

In cautarea unui loc potrivit pentru a savura ceva rece am poposit “La carute” unde am petrecut tot restul serii potolindu-ne pofta de mici si bere si povestind verzi si uscate. Ne-am dat seama cat de dor ne-a fost de momentele acestea petrecute impreuna care ne umplu mereu de energie si voie buna.

La un moment dat am auzit primele acorduri din “Andante, andante” si am tresarit inconstient. Copiii s-au ridicat si au inceput sa danseze, iar eu m-am strans si mai bine in bratele iubitului meu. Am plecat tarziu si pentru ca era intuneric si eram pe tocuri, iubirea mea m-a trecut in brate peste toate denivelarile urate din parc, pe care domnul Piedone “a uitat” sa le repare.

Iubesc Bucurestiul meu pentru ca nimeni nu s-a uitat urat ieri, in jurul orei 22, cand pe peronul statiei “Constantin Brancoveanu” doua perechi de indragostiti uitasera de restul lumii si isi exprimau dragostea fara nicio retinere. In metrou am surprins-o pe Lavi  masurandu-ma cu privirea ca si cum ar fi dorit sa vada daca nu cumva sufar in spatele unei masti. Nu Lavi, m-am intors, sunt eu asa cum ma stii.

Ajunsa acasa am vrut sa inchei seara cu un film bun pe care doream sa il vad de mult -“Le fabuleux destin d’Amélie Poulain”. Nu am reusit sa vad decat o parte pentru ca oboseala acumulata m-a biruit. Mi-am deschis telefonul cu gandul sa ii trimit un mesaj iubitului meu ca sa aiba o surpriza dimineata si am gasit un sms de la Madi.

Ma intreba daca dorm pentru ca ea, in ultima seara petrecuta la mare, asculta un mix facut de Max in timp alaturi Adi sforaia de zor. In cateva clipe mi s-au desfasurat prin fata ochilor atatea amintiri… Cat criticam si eu pe vremuri astfel de obiceiuri, insa nu asta e ceea ce conteaza, nu trebuie sa faci caz in viata de lucrurile mici, ci sa iti deschizi inima si sa vezi ceea ce e cu adevarat important, sufletul omului de langa tine.

Astazi am terminat si eu vizionarea filmului si nu pot sa spun decat atat: este superb, nu trebuie sub nicio forma ratat pentru ca te indeamna sa te gandesti la viata altfel decat o faci in mod obisnuit, impins de la spate de tumultul unei lumi ce parca clocoteste.

“Deplin nu e nimeni, prin iubire cautam de fapt intregirea noastra: tindem spre ce nu avem noi insine” – Nicolae Iorga (1871-1940)

Intre banal si sublim

Acum doua zile in timp ce ne odihneam pe o banca din parcul Vacaresti in asteptarea unor prieteni, iubitul meu mi-a spus, mangaindu-ma pe ceafa, ca ii plac mai mult asa cu parul scurt si sa nu-l mai las sa creasca.

Am ramas mirata, cum, el care timp de un an cat am tot amenintat eu ca ma tund a protestat vehement si care atunci cand am facut pasul glumea ca nici nu vrea sa ma vada?

Ei bine, da, acum ca am decis eu ca nu imi place catusi de putin cum arat si ca era mult mai simplu cand il aveam mai lung si puteam sa il spal si sa ies pur si simplu din casa, acum aflu ca e mai excitant asa pentru ca are acces neingradit la gatul meu si ca (asta m-a inmuiat de tot…din genunchi) arat mult mai tanara.

Cum adica? Nu inteleg… Adica deja aveam iz de baba? E adevarat ca am o jumatate de fir argintiu si vreo 2-3 riduri, dar eu credeam ca problemele ar trebui sa incep sa mi le fac dupa 30 de ani . Ei, mai glumesc si eu, stiu ca ma iubeste enorm oricum as arata si ca de fapt lui ii place aerul de copil inocent pe care il am acum. Dar acum serios, asta e o rugaminte care imi da ceva de furca.

In principiu eu m-am tuns pentru ca ma plictisisem sa ma uit in oglinda si sa tot vad acelasi lucru de 5 ani incoace, pentru ca oricum lung nu crestea, pentru ca ma enerva sa tot stau sa il descurc, pentru ca era prea ondulat si rebel si mai ales pentru ca imi cadea ingrozitor. Dar ce am rezolvat? Acum nu sta nici ondulat, dar nici drept, iar caderea lui deja a atins cote alarmante.

Bineinteles, dupa ce m-am chinuit 2 luni cu un tratament profesional am aflat ca la mine de vina e stresul, nu altceva, deci sanse de mai bine sunt doar daca ma apuc de yoga sau imi cumpar bilute antistres.

Si oricum iubirea mea, o mireasa ca sa aiba aerul acelala romantic de printesa care paseste direct din cartea minunata de basme ale copilariei, nu poate avea voalul prins pe ceafa dezgolita

In alta ordine de idei, ca sa schimb un pic tonul neserios al postului, vorbeam acum cateva minute cu o prietena care isi facea o gramada de probleme legate de prima noapte petrecuta cu un nou iubit.

Probabil ca orice opinie de-a mea poate fi considerata irelevanta pentru ca experienta pe care o am in domeniul relatiilor aflate la inceput este mai mult decat restransa. Totusi nu inteleg de ce se agita oamenii atat. Eu cred ca de fapt ceea ce conteaza cu adevarat, in cazul in care nu este vorba doar de sex, este ceea ce se petrece in sufletul celor doi.

Daca sentimentele sunt intense si se naste “acel ceva” pe care nu am cuvinte sa il descriu, inevitabil apare si o dorinta aproape incontrolabila de a te uni cu omul iubit in toate modurile, de a face parte din el, de a respira cumva acelasi aer, de a imparti aceeasi caldura a trupului, de a te regasi in el. In conditiile astea nu imi pot inchipui cum s-ar putea sa nu fie totul perfect.

Cred ca in momentul acela se creaza o bucla in timpul obisnuit in care se traiesc clipe ce nu pot fi descrise, pentru ca asa ceva  nu poate fi trait in timp ce restul lumii isi vede linistita de treaba ei. Acesta este miracolul care opreste lumea in loc.

Acum reintrand in cotidian, exista sex perfect si fara dragoste, dar la ce bun daca nu iti atinge sufletul? In schimb, daca exista sentimente, nu neaparat paroxistice, esecul este exclus pentru ca iubirea transforma totul si gesturi care ar putea parea stangace sunt privite altfel de ochiul unui indragostit.

In concluzie, nu inteleg de ce isi fac unii griji ca au trecut anii si nu au avut parte de un trecut impresionant in domeniu. Sa fim seriosi, doar nu e vorba de un catalog de vanzari ca sa fie nevoie sa iti ia ochii cu grosimea, nici un CV nu este, desi pana si la CV -uri conteaza calitatea nu cantitatea.

Mai bine o data in viata, dar sa simti ca sufletul topit pentru cateva secunde iti curge prin tot corpul decat sa transformi dragostea in sport si sa te temi ca daca te-ai oprit un timp o sa te trezesti anchilozat.

Si cel mai important pentru mine, planurile legate de cum, cand si in ce fel ar trebui excluse. Trairile nu se petrec niciodata conform unui program.

“Tineretea este un soare care-si prelungeste rasaritul” – Victor Hugo (1802-1885)

Dragostea nu cade niciodata.

Iubirea mea, la Apostolul de astazi ai citit acel imn al dragostei crestine pe care l-am ales noi cu ani in urma sa ne indrume pasii in viata.

Sfantul Apostol Pavel ne spune ca “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 1-8).

Niciodata pana acum nu am inteles cu adevarat sensul acestor cuvinte. Niciodata nu mi-au folosit atat de mult ca in aceste momente de rascruce din viata mea. Tu insa le-ai inteles atat de bine si mai mult ca sigur ca datorita lor suntem si astazi impreuna si ne iubim la fel  de tare.

Imi venea sa zambesc, dar cata dreptate avea in seara asta parintele Gigi cand imi spunea ca nu am ascultat cu atentie Apostolul. Asa este, daca as fi fost patrunsa de cuvintele lui nu m-as fi suparat pe parintele Marius si nici pe tine pentru un lucru atat de marunt. Iti promit ca urmatoarea carte pe care o voi citi va fi “A iubi inseamna a ierta” pe care si tu si mama mi-ati recomandat-o pentru a gasi in ea raspunsul la multe din framantarile care imi rapesc atatea zambete.

Am avut de infruntat astazi atat de multe incercari si daca as fi pus inainte de orice iubirea, asa cum suntem datori toti sa o facem pentru dragostea pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a daruit-o, cu siguranta  as fi economisit multa amaraciune .

Inca de dimineata am suferit fara sa am adevarul de partea mea. Mama are dreptate, eu ma comport ca un om aflat in suferinta spirituala si refuz ajutorul. Nu e normal sa o las sa se chinuie singura cu toate cele doar pentru ca eu ma lupt cu propriile mele sentimente si ies invinsa din fiecare batalie. Ar trebui sa ma scutur odata de praf si sa ma uit in jur sa vad, poate e acolo cineva care are nevoie de mine si ochii mei raman orbi, iar urechile surde.

Plimbarea in Tineretului a fost mai mult decat binevenita, m-a facut sa uit cateva zeci de minute de toata meschinaria unor suflete prea mici si chinuite. Apusul mai ales a fost de vis…

Acasa m-a asteptat adevarata provocare a zilei. Cata dreptate aveai Calin…Banul naste adevaratul infern din sufletul omului si scoate la suprafata cele mai josnice simtaminte. Banii si fericirea sunt cuvinte care au sensuri atat de antagonice incat prinse in aceeasi propozitie ar goli-o de sens.

Stii cand am glumit cu tine acum cateva zile si ti-am spus ca eu am noroc si in dragoste si la bani? Ce trist e adevarul, sufletul meu e aproape rupt in doua si de abia se mai tine in cateva fire de speranta, iar daca e vorba de bani…

Daca as putea eu da timpul inapoi si sa vad lucrurile cu ochii de acum, cum as mai refuza sa fac parte din caragialiana asta din care ies cu spiritul mutilat. Totusi nu am sa renunt, am sa sper si am sa-mi pastrez in continuare rabdarea, din iubire crestina, din cauza faptului ca am acceptat de bunavoie aceasta datorie, dar mai ales din respect pentru tine tati, pentru ca tu o iubeai mai presus de orice si pentru ca stiu ca asta te face fericit.

Sunt cinci ani si jumatate de cand nu am putut sa iti mai adresez vreun cuvant, de cand am avut lasitatea de a nu-ti spune cat de mult te iubesc. Mi-a fost dor in fiecare zi din anii acestia sa iti pot spune asta.

Nu stiu daca ma vezi, daca stii ce este in inima mea, daca poti sa imi citesti gandurile. Ma rog in fiecare seara sa fii bine acolo unde esti, sa nu fii dezamagit de mine si sa ma poti veghea. Nu vreau sa cred ca suferi acum cand vezi ca piedestalul pe care din atata iubire ma inaltasei era prea sus pentru mine.

E adevarat, fara sprijinul tau am cazut de cateva ori si mi-am zdrelit sperantele, dar ma agat cu disperare de fiecare data si incerc sa ma catar la loc. Un singur lucru nu pot sa il inteleg si ma doare. Ce te-a putut face sa ii spui despre mine acele lucruri care m-au coborat atat de mult? Erau adevarate? Le-ai simtit vreodata? Eu inca traiesc cu speranta ca totul ai vrut sa faci o gluma pe care ea a interpretat-o gresit, dar cata durere s-a nascut din atat de putine cuvinte…

In noaptea asta se implinesc doua luni de cand a luat nastere acest vis, al carui final nimeni nu il cunoaste. Poate exista si vise fara final, vise care traiesc vesnic in sufletul nostru, pentru ca eu cred ca sufletul nu moare, se transforma. Asa cum mi-ai scris si tu…am atatea sa spun si nu pot…

Nici eu nu sunt in stare sa ma exprim pe masura sentimentelor. Ma simt prea mica pentru tot ce mi se intampla. Poate nu meritam tot ce mi-a daruit Dumnezeu, unii oameni nu traiesc intr-o viata tot ce am trait eu in aceste doua luni… Sa stii ca nu regret nimic din ce am simtit, regret doar suferinta pe care am provocat-o.

Ma intrebi daca sunt impacata cu faptul ca mergi la Constanta, ca eu te-am trimis acolo… Nu stiu ce sa iti raspund, incerc sa imi inving egoismul si sa iti raspund cu dragoste. Tu meriti o iubire pe care eu nu ti-o pot oferi. O iubire care sa te implineasca, nu una care sa te chinuie si sa te faca din om neom.Numai tu esti in masura sa iti dai seama daca Elena ar putea sa iti ofere asta si daca iti doresti dragostea ei, de aceea am insistat atat de mult sa mergi.

Incep sa cred cu tarie ca exista suflete pereche pentru ca ceea ce simtim noi unul pentru celalalt nu poate fi explicat altfel, desi amandoi stim ca sunt lucruri care nu trebuie explicate, trebuie simtite si atat. Cu toate astea, nu cred ca  ne-am intalnit ca sa fim impreuna, ci asa cum spuneai si tu, ca sa putem evolua spiritual.

Sentimentele care s-au nascut intre noi au fost de la inceput diferite fata de tot ce ni s-a intamplat pana acum. Cred ca am trait acea iubire dintre doua suflete care au nevoie de o asemenea experienta pentru a se implini. O sa fiu recunoscatoare toata viata pentru ca mi s-a oferit mie, nevrednica, sansa unei astfel de iubiri.

Iti ascult acum tacerea si este cel mai mare miracol….IN TACERE ITI POT AUZI GANDURILE!

“Iubirea este cea mai inalta fericire la care poate ajunge omul, caci numai prin ea cunoaste ca el e mai mult decat el insusi, ca e una cu totul.” – Rabindranath Tagore (1861-1941)

Viata este un miracol!

M-ai intrebat zilele trecute daca cred in minuni…Astazi Dumnezeu a facut o mare minune.

Mama a avut la scoala unde lucra o colega, profesoara de romana care la doar 28 de ani a fost operata de patru ori de cancer la mandibula, insa tumora a recidivat de fiecare data. In ultimii doi ani a devenit extrem de agresiva si a desfigurat-o ingrozitor. Singura ei sansa este o operatie facuta la Hanovra care costa 100.000 de euro.

Cazul a fost mediatizat foarte mult, insa nu reusise sa stranga pana zilele astea decat jumatate din suma. Astazi am citit in Libertatea ca Ministerul Sanatatii i-a aprobat dosarul si i-a acordat suma de bani.

Sa dea bunul Dumnezeu sa ii reuseasca operatia si sa ii fie salvata viata pentru ca a indurat prea multa suferinta pentru un trupusor atat de firav.

Am avut o zi cu adevarat frumoasa, asa cum mi-as dori sa fie toate zilele de acum incolo. Sunt sigura ca a contat enorm faptul ca ti-am auzit vocea in noaptea trecuta. Am simtit toate cuvintele tale ca pe o imbratisare venita din tot sufletul sa imi alunge dorul si tristetea. Si uite asa ziua mea a inceput cu un entuziasm proaspat.

Dupa-amiaza am iesit in Parcul Vacaresti, actualul Parc al Copilului, la o plimbare cu rolele. Initial trebuia sa ne intalnim numai cu Gabi si Carmen care veneau si ei cu bicicletele.

Despre Gabi ai mai auzit tu, el este prietenul pe care il “meditam” la conta in ziua cand m-ai sunat prima data. Il cunosc cam din primul an de liceu, era prieten bun cu colegul meu de banca de atunci si facea parte din gasca cu care ieseam sambata la film sau la plimbari prelungite prin oras.

Atunci cand, satul de tentativele mele de a reface o relatie de mult terminata, Dragos m-a intrebat daca nu as vrea sa ies cu unul din cei doi prieteni ai lui, Gabi a fost prima alegere. Dumnezeu a vrut altfel si iata-ne patru ani si jumatate mai tarziu .

Pe Carmen am cunoscut-o la ceva timp dupa, desi Dragos o mentiona des ca fiind singura fata din gasca. Mereu am avut sentimentul ca intre ea si Gabi e ceva mai mult pentru ca sunt nedespartiti, desi iubitul meu imi tot repeta ca e cineva in viata ei de multi ani. Am incheiat prezentarile si pot sa revin la ziua de azi.

Nu am stat mult singurei prin parc, insa nici nu a fost nevoie de cine stie ce  timp pentru ca, intr-o asa zisa  incercare de a-mi dovedi talentele muzicale, gesticuland din plin cu mainile  prin aer, sa imi pierd echilibrul si sa aterizez, ca intotdeauna,  cu toata greutatea pe palme. Asa ca ziua nu a diferit prin nimic de celelalte in care am facut eu experiente ce au avut roti in compozitie.

Mai intai au aparut Carmen si Gabi cu bicicletele si prima lor intrebare a fost “Luam parcurile la rand, nu?”. Adica Vacaresti, Tineretului si Carol, in conditiile in care pentru mine o bordura e considerata obstacol in toata regula. Cand a aparut si Bogdan, un alt prieten de-al lor de la bloc, cu rolele am crezut ca nu voi mai ajunge acasa decat dupa o oprire pe la camera de garda.

Normal ca intai s-a aratat socat ca nu am renuntat la frana si incantat de posibilitatea de a se da in spectacol ca sa imi demonstreze cum se merge pe role. Daca nu era Carmen, careia ii multumesc din suflet ca s-a indurat de neputinta mea de a tine pasul si mi-a tinut companie, m-as fi plimbat de una singura pentru ca baietii sunt mult mai sportivi si mai pusi pe alergat decat mine.

Am murit de ras de fiecare data cand il auzeam pe Gabi strigand dupa iubitul meu, “hai mai, nu te lasa, pentru Constanta…” (n.a. soacra-mea). La sfarsit s-a lasat cu un mini picnic pe iarba.

Nu stiu, am ramas dezamagita si ingrijorata in acelasi timp. A venit la un moment dat vorba de fumat iarba si asa am aflat cu stupoare ca toti obisnuiesc asta, mai putin al meu. Nu pot sa cred, Gabi e baiat de preot…Bogdan ma tot intreba daca nu vreau sa incerc.

Noi nu ne prea cunoastem si nu aveam chef sa ii expun toate parerile mele, dar din punctul meu de vedere e incalificabil ce face . Baietii sunt copii pe langa el care are 30 de ani, dar asta chiar nu ma deranjeaza, e bine ca are sufletul tanar, dar nu e bine ca ii incurajeaza in  toate nebuniile  lor.

Poate e nedrept ce zic acum pentru ca nu stiu daca o singura intalnire e suficienta ca sa imi formez o opinie, dar faptul ca are sotie si copil mic acasa si lui ii sta mintea numai la prostii e un semn ca ceva nu este o.k.

e vede de la o posta ca e genul care flirteaza cu orice femeie numai de dragul de a se simti atragator si eu am o puternica aversiune fata de barbatii care se comporta precum un cocos care face curte tuturor gainilor. Consider ca si mintea lor e la acelasi nivel. Ma rog, asa per total pare un tip de treaba, dar imi pastrez rezervele mele.

La plecare am avut pofta sa experimentez un pic si mersul pe bicicleta si dintre toate a lui Carmen a parut varianta cea mai potrivita. Desi are bara la fel ca la bicicletele baietilor, macar saua e mai joasa. Incercarea s-a dovedit binenteles nereusita pentru ca nu m-am ales decat cu vanatai pe degetele cu care m-am inclestat ca disprata de ghidon.

Am intalnit si un puiut de catel tare dulce cu care am facut poze, dar care mi s-a smucit brusc din brate si mi-a alunecat lovindu-se destul de tare…Sper ca ceilalti au avut dreptate si nu te-a durut asa rau cum cred eu puiut mic.

Mi-a fost enorm de drag iubitul meu cand mi-a spus ca ma iubeste pentru ca m-am schimbat si acum imi face placere sa petrecem timpul cu prietenii lui. Adevarul e pe la mijloc.

La inceput a fost diplomatie ca sa evit certurile si ca sa nu mai tot aud ca sunt posesiva, dar cu timpul am inceput sa ma simt bine si in momentele cand nu eram doar noi doi. Asa s-a legat prietenia mea cu Tibi si mai apoi cu Lavinia si macar pentru asta pot sa zic ca sunt fericita ca am lasat putin de la mine.

M-a impresionat mult si grija cu care m-a intrebat daca m-am simtit bine si daca sunt fericita. DA iubitul meu, sunt foarte fericita astazi.

Restul il stii in mare parte. Nu am reusit sa ma stapanesc si te-am sunat ca sa iti mai aud putin vocea. Te-am asteptat ca si in alte dati in parcul din fata blocului meu si am ras cu tine cum faceam noi de atatea ori in clipele acelea de care mi-e un dor nebun si pe care regret din inima ca nu am stiut sa le pastrez.

Nu trebuia sa iti vorbesc niciodata despre ceea  ce se nastea in inima mea. Trebuia sa te fi lasat sa devii cel mai drag prieten al meu, omul cu care nu o sa epuizez niciodata subiectele de discutie.

Cand am intrat in casa mi s-a furisat printre picioare  mata blocului,  lihnita de foame ca de obicei. Norocul ei ca mai aveam o conserva de ton ca tare e mofturoasa la mancare.

Acum vad ca am racit pe undeva pentru ca de abia respir. Sper sa treaca cu o lamaie ca nu am chef de alte doftoriceli.

Pe tine nu te gasesc pe nicaieri si sunt trista. Stiu ca maine ai sa pleci si nu pot sa evit sa nu mi se stranga inima…Nu esti al meu si oricum eu nu gandesc asa, dar in egoismul meu sunt un pic geloasa pe fericirea pe care i-o vei aduce altei femei. In acelasi timp ma gandesc ca daca poate fi si fericirea ta e important sa te duci sa afli asta.

Mi-e greu sa iti zic totul in felul asta. Exprimarea in scris este unul din punctele mele slabe, asa ca ma opresc aici pentru seara asta. Sper sa nu uiti si sa imi spui din cand in cand ce ai mai facut.

P.S. 1: Cineva care simte ca e bantuit de tot ce inseamna Deva mi se plangea astazi ca ii vine sa isi arunce bicicleta pentru ca e produsa…ei bine,  ai ghicit, la Deva.

P.S. 2: Am promis ca iti descriu telefonul improvizat cand eram copil.

Deci, se iau un creion ascutit la ambele capete, doua lame de ras (sau bucatele de tabla), o cutie goala de chibrituri, o casca de casetofon, doua fire electrice de cca 5 m si o baterie de 4,5 V.

Se fixeaza lamele de ras in pozitie verticala pe cutia de chibrituri (cu plastilina sau cu ceva asemanator), se sprijina varfurile creionului pe muchiile lamelor, se leaga de lame cate un fir electric si se monteaza in circuit cu bateria si casca. Astfel, daca vorbesti deasupra cutiei de chibrituri, ea va vibra, va misca varfurile creioanelor si va face sa se modifice taria curentului electric din circuit, iar vocea va putea fi auzita in casca.

Poate cu alta ocazie iti mai descriu si altele pentru ca impreuna cu bunicul am facut o sumedenie in copilarie, marea majoritate scoase din cartea asta pe care o sa o pastrez pentru strengarii pe care sper sa ii am.

P.S.3: Sunt foarte dezamagita de blocurile care se ridica acum pe Vacaresti, sunt urate si rupte total de peisaj.

“Sunt doua feluri de a-ti trai viata…Unul – de a crede ca nu exista miracole. Altul – de a crede ca totul este un miracol.”- Albert Einstein (1879-1955)

Printre cuvinte si taceri

Nu stiu daca am facut bine, dar nu mai puteam suporta.

Da, si eu simt ca in loc sa ma indeparteze de tine, tacerea ma apropie pentru ca ma topesc de dor in fiecare secunda, pentru ca, la fel cum ai spus si tu, simt nevoia sa iti impartasesc mii de lucruri, marunte, dar importante pentru noi.

Cu toate astea, nu mai e cale de intoarcere si nici nu mi-as dori sa fie. Nu putem trai asa cum am facut-o pana acum, ar fi un chin fara sfarsit, un chin in trei. Macar asa e o durere pe care o impartasim doar noi si care, e adevarat, ne leaga sufletele si mai puternic.

Cum va fi viata noastra numai Dumnezeu stie, desi, hotararea e a noastra, El doar priveste si probabil ofteaza odata cu noi.

Iti spuneam ca ma uimesti. Da, ma uimesti. Ba nu, pentru ca stiu tot ce esti tu, dar imi umplii sufletul de bucurie cand vad cat de mult iti place sa cunosti. Eu sunt, cum am zis de atatea ori, micuta pe langa tine, nestiutoare, dar atat de dornica de a sti prin tine…TOTUL.

Iti mai spuneam ca te-am cautat in atatea feluri in aceste doua zile teribil de lungi. Te-am cautat in poze, prin mail-ul meu care a ramas gol pentru ca tu esti acasa (acasa pentru mine este la Obarsa si mai precis, acasa este acolo in locul de unde ascult eu greierii impreuna cu tine in noptile tale senine), am citit tot ce am gasit pe net despre Hunedoara, despre  Deva, despre satul tau.

Acum o sa razi…cand ma uit sa vad daca esti pe mess si stai invizibil, ma uit mereu si de Ana. Nu i-am scris nimic, desi i-am dat add pe mess, dar am citit blogul ei doar ca sa te caut printre randuri. Te caut in tot ce imi inchipui ca a avut intr-un fel sau altul legatura cu tine.

O sa crezi ca sunt fie nebuna, fie disperata, dar simt o nevoie nestapanita de-a te avea cumva langa mine, in mine…nu stiu, nu vreau sa te pierd cu totul. As face orice!

Vorbeai de Tudoran. Nu am citit ” Toate panzele sus “, am vazut piesa la teatru cand eram copil. Mi se pare ca la Ion Creanga. Am citit in schimb ciclul Sfarsit de mileniu si pot sa zic ca toate volumele au avut ceva special (nu stiu daca exista si un al saptelea volum- Sub zero grade- daca da, eu nu l-am gasit niciunde), dar al patrulea, “Victoria neinaripata” este de departe cel mai reusit. In el pluteste ceva ce ma face sa ma reintorc iar si iar printre randurile lui.

Daca pleci maine, daca o sa vezi marea…am atatea sa iti spun. Nu ti-am zis niciodata ce inseamana pentru mine, ti-am zis doar ca nu imi place neaparat sa merg. Nu imi place litoralul, dar iubesc marea…

Sarut-o, respir-o, lasa-te patruns de ea pana in adancurile cele mai intime ale fiintei tale, da-i voie sa iti ude sufletul si pastreaza acolo stropii ei sarati de un verde-albastru intunecat ca sa ii aduci acasa, acolo unde langa inima ta va bate chiar si fara sa vrea, mereu si a mea.

Iarta-mi egoismul din noaptea asta. Stiu ca tu esti bun si incerci sa te convingi ca asta iti doreai, sa imi auzi tacerea, dar eu stiu mai bine ca in felul acesta iti apas pe rani carora nu le dau timp sa se vindece.

“Vietile noastre se incheie in ziua cand ramanem tacuti in privinta lucrurilor care conteaza” – Martin Luther King Jr. (1929-1968)

De ce nu mai ploua cu stele???

Am inceput ziua de astazi enorm de tarziu…

Era aproape ora 13 si am sperat ca va fi foarte scurta, ca va trece repede si ca voi reusi sa imi controlez sentimentele timp de cateva ore. Normal ca nu a fost asa.

Planuisem sa vad un film dupa care sa incep o carte noua si sa nu las niciun spatiu gol in care sa inceapa sa se strecoare tristetea asta perversa care de abia asteapta o crapatura ca sa-mi navaleasca in trup si sa il umple pana cand nu mai are loc nici aerul, sa ma sufoce, sa imi plimbe gandurile pe taramuri nepermise.

Dintre atatea filme nevazute care asteapta in calculatorul meu, am gasit “Oci Ciornie”. Poate ca totul se datoreaza starii mele de acum, dar nu imi amintesc sa mai fi vazut vreun film de o tristete atat de coplesitoare si totusi de o frumusete atat de profunda.

Mi-a luat mai mult de patru ore sa il vad, in conditiile in care el nu dureaza decat doua si, in toate acele momente cand m-am oprit din vizionare am mangaiat telefonul, am stans pumnii, mi-am incordat pe rand toti muschii din corp, de parca de asta era nevoie ca sa nu ajung pana la tine, sa iti strig cat de mult imi lipsesti.

Ieri am scris despre cum am invatat in timp sa ma stapanesc, dar nu am scris de la ce a trebuit sa ma stapanesc. A fost o fractiune de secunda in care m-am vazut lasand totul de-o parte si fugind de toata viata mea de aici.

Inevitabil la sfarsitul filmului m-am intrebat, deoarece tu stii ca nu cred in destin, daca nu cumva, asemenea lui Roman,  am ales sa ma multumesc cu ceea ce am deja, dintr-o frica copilareasca de necunoscut, din lene sau din lasitate.

Tu stii raspunsul mai bine decat mine, dar gandul ca ar putea fi asa m-a facut sa ma indoiesc de tot ce credeam pana acum si mi-a trecut prin toate ranile din suflet intocmai ca o mangaiere sarata.

Acum mi-e teama de orice ar putea sa imi zgandare durerea si, cu toate ca “Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” este o alegere mai mult decat inofensiva din punctul acesta de vedere, stiu deja ce o sa simt cand se va intuneca si eu voi continua sa citesc ghemuita pe aceeasi canapea pe care au luat nastere atatea vise in atatea nopti. Atatea nopti in care tu culegeai stele la sute de kilometri de mine, dar erai totusi atat de aproape.

Ma alin cu gandul ca Dumnezeu ma iubeste la fel de mult ca pe toti copiii Lui si timpul va trece mai repede…

Ce ciudate sunt unele lucruri in viata… Stii ca ti-am zis de o prietena de-a mea cu care nu mai sunt apropiata de cand s-a suparat ca nu ii raspundeam suficient de promt pe mess…

Ei bine, acum m-a prins in cel mai prost moment posibil pentru ca ultimul lucru pe care mi l-as dori sa il fac e sa raspund la intrebari legate de cum a fost vacanta mea, ce mai fac, pe unde mai plec si daca mai lucrez.

Eu am crezut ca sunt politicoasa daca ma straduiesc sa raspund totusi, dar m-am trezit cu un “si eu fac bine, mersi de intrebare ” si in ciuda anemicelor mele incercari de a da o explicatie simt ca ruptura s-a adancit.

Realizez ca vina imi apartine in totalitate pentru ca sufar in ultima vreme de o lipsa totala de diplomatie, dar mi-as dori enorm sa imi dea cineva doua palme care sa ma trezeasca cu adevarat din amortire, nu doar sa ma faca sa ridic un pic capul si sa-mi zic “Ei, asta este…poate repar eu lucrurile…maine”.

http://www.trilulilu.ro/an22ro/277d1dcc9b3ace

“Daca ar trebui sa aleg intre durere si nimic…as alege durerea” -  William Cuthbert Faulkner (1897-1962)